Ajutor! Am în clasă un copil cu autism (TSA)

Capitolul VII. Când lucrurile scapă de sub control. Cum prevenim și cum gestionăm o criză

Capitolul I | Capitolul II | Capitolul III | Capitolul IV | Capitolul V | Capitolul VI | Capitolul VII | Capitolul VIII | Capitolul IX | Capitolul X | Capitolul XI

Probabil cea mai dificilă situație pentru un profesor este momentul în care un elev cu TSA începe să țipe, să plângă, să arunce obiecte sau refuză complet să mai participe la activitate. În astfel de momente apare tentația de a căuta imediat o soluție: „Cum îl opresc?”

De cele mai multe ori însă, această întrebare vine prea târziu. În realitate, majoritatea crizelor nu apar brusc. Ele se construiesc treptat. Profesorul vede doar ultimele două minute ale unui proces care, uneori, a început cu o oră înainte sau chiar dimineața, înainte ca elevul să ajungă la școală. Acesta este motivul pentru care cea mai eficientă strategie nu este gestionarea crizei, ci prevenirea ei.

Înainte de toate: nu orice criză este la fel

În limbajul obișnuit folosim cuvântul criză pentru orice comportament intens. În autism există însă două situații foarte diferite:

• tantrumul;
• meltdown-ul.

Confundarea lor duce adesea la intervenții greșite.

Ce este un tantrum?

Un tantrum este ceea ce majoritatea părinților și profesorilor numesc o criză de furie. Copilul urmărește, conștient sau nu, un anumit scop:

• dorește un obiect;
• evită o sarcină;
• încearcă să obțină atenția adultului;
• protestează față de o limită impusă.

Comportamentul se modifică în funcție de reacția celor din jur. Dacă scopul este atins, criza se reduce sau se oprește. De multe ori copilul verifică dacă este observat și își adaptează comportamentul la reacțiile adulților.

Ce este un meltdown?

Un meltdown este cu totul altceva. Nu este o strategie și nu este o încercare de manipulare. Este o reacție neurologică de supraîncărcare. Creierul nu mai reușește să gestioneze simultan informațiile senzoriale, emoționale, cognitive și sociale. În acel moment, capacitatea de autocontrol scade dramatic.

Copilul nu alege să reacționeze astfel. Pur și simplu nu mai poate procesa ceea ce se întâmplă în jurul lui. Acesta este motivul pentru care explicațiile, certurile sau pedepsele nu funcționează. Ele adaugă încă un stimul unui sistem deja suprasolicitat.

Cum îmi dau seama că se apropie un meltdown?

Foarte rar criza apare fără niciun avertisment. Majoritatea copiilor transmit numeroase semnale înainte. Aceste semnale diferă de la un copil la altul, dar există câteva care apar frecvent. Profesorul poate observa că elevul:

• devine neobișnuit de agitat;
• începe să se legene mai mult decât de obicei;
• își acoperă urechile;
• evită contactul cu ceilalți;
• vorbește mai puțin sau deloc;
• respiră mai repede;
• privește fix într-un punct;
• devine iritabil la solicitări foarte mici;
• spune repetat că vrea să plece.

Acesta este momentul în care profesorul poate interveni eficient. Nu peste cinci minute. Acum.

Gândiți-vă la un pahar cu apă

O imagine simplă îi ajută pe mulți profesori. Imaginați-vă că fiecare factor de stres adaugă puțină apă într-un pahar. Dimineața:

• autobuz aglomerat.

Puțin mai târziu:

• soneria foarte puternică.

Apoi:

• schimbarea profesorului.

După aceea:

• colegul care îl atinge.

Urmează:

• test neanunțat.

Niciun eveniment nu produce singur criza. Dar, la un moment dat, paharul se umple. Ultima picătură poate fi ceva aparent banal:

„Scoateți caietele.”

Profesorul vede doar ultima picătură. În realitate, tensiunea s-a acumulat de ceva timp.

Ce fac înainte să înceapă criza?

Aici avem cele mai multe șanse să schimbăm cursul evenimentelor. Putem:

• reduce cerințele pentru câteva minute;
• permite o pauză senzorială;
• muta copilul într-un loc liniștit;
• vorbi mai rar și mai încet;
• elimina stimulii inutili;
• amâna activitatea dificilă dacă este posibil.

Nu este un semn de slăbiciune. Este prevenție. Exact cum mutăm un copil din soare înainte să facă insolație.

Ce fac în timpul unui meltdown?

Odată declanșată criza, obiectivul nu mai este predarea. Obiectivul este siguranța. În primul rând, reduceți cât puteți stimularea. Dacă este posibil:

• îndepărtați colegii curioși;
• reduceți zgomotul;
• evitați luminile puternice;
• creați spațiu în jurul copilului.

Observați că, uneori, este mai simplu să mutăm clasa decât copilul. În al doilea rând, vorbiți puțin. În timpul unui meltdown, explicațiile nu mai sunt procesate eficient. Propozițiile scurte sunt suficiente. De exemplu:

„Ești în siguranță.”

„Sunt aici.”

„Nu te grăbi.”

Atât.

Nu încercați să convingeți copilul

În timpul crizei profesorii spun adesea:

„Calmează-te!”

„Nu ai niciun motiv să plângi.”

„Nu este mare lucru.”

Aceste mesaje sunt bine intenționate. Din păcate, ele nu ajută. Pentru copil, supraîncărcarea este cât se poate de reală. Este ca și cum am încerca să convingem o persoană cu migrenă că lumina nu este deranjantă.

Evitați atingerea

Unii copii acceptă atingerea. Alții o percep ca pe un stimul suplimentar. Dacă nu știți foarte bine preferințele elevului și nu există un risc imediat de accidentare, este mai sigur să păstrați o anumită distanță. Orice strategie de contact fizic ar trebui discutată dinainte cu familia și, dacă este posibil, cu elevul.

După ce criza s-a încheiat

Acesta este momentul în care profesorii fac, uneori, a doua greșeală. Încep imediat explicațiile.

„Vezi ce ai făcut?”

„Acum spune-le colegilor că îți pare rău.”

În realitate, după un meltdown copilul este adesea epuizat. Uneori are nevoie de zeci de minute pentru a-și reveni complet. Discuția despre ceea ce s-a întâmplat trebuie amânată până când poate participa cu adevărat la ea.

Cea mai importantă întrebare nu este „Ce a făcut?”, ci „Ce s-a întâmplat înainte?”

După fiecare incident merită notate câteva lucruri. Nu un raport lung. Doar câteva observații:

• Ce activitate avea loc?
• Cum era zgomotul?
• A existat o schimbare de program?
• Cine era în apropiere?
• Dormise bine?
• Mâncase?

După câteva săptămâni încep să apară tipare. Uneori profesorul descoperă că aproape toate crizele apar:

• după educație fizică;
• înaintea testelor;
• în zilele cu program modificat;
• în ultimele ore ale zilei.

Aceste informații sunt extrem de valoroase.

Profesorul este modelul întregii clase

În timpul unei crize nu învață doar elevul cu autism. Învață și ceilalți copii din clasă. Ei observă:

• Cum reacționează profesorul?
• Ridică tonul?
• Ironizează?
• Pedepsește?
• Sau rămâne calm și gestionează situația cu respect?

Felul în care adultul răspunde transmite întregii clase un mesaj despre diferență, vulnerabilitate și siguranță.

Scurte concluzii

Un meltdown nu este un act de sfidare. Este semnul că elevul a depășit capacitatea de a face față situației. Profesorul nu poate preveni toate crizele. Dar poate învăța să observe semnalele timpurii, să reducă factorii care le favorizează și să creeze un climat în care elevul își recapătă controlul fără a fi umilit.

Pagini: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11