Ajutor! Am în clasă un copil cu autism (TSA)

Capitolul X. Cum arată o zi obișnuită pentru un elev cu autism?

Capitolul I | Capitolul II | Capitolul III | Capitolul IV | Capitolul V | Capitolul VI | Capitolul VII | Capitolul VIII | Capitolul IX | Capitolul X | Capitolul XI

Profesorii văd un copil autist câteva ore pe zi. Îl observă în clasă, în pauze și, uneori, în curtea școlii. Ceea ce nu văd este efortul permanent pe care îl depune pentru a face față unei lumi gândite aproape în întregime pentru persoane neurotipice.

Următoarea poveste nu descrie un copil anume. Este construită din experiențele relatate de multe persoane cu autism și din ceea ce știm astăzi despre procesarea senzorială, funcțiile executive și dificultățile sociale asociate autismului.

Ora 7:30. Începe deja prima provocare

Mihai intră în școală. Holul este plin. Copiii vorbesc în acelați timp. Soneria sună. Pentru majoritatea colegilor este doar zgomotul obișnuit al începutului de program. Pentru Mihai, toate aceste sunete ajung în același timp la el. Nu poate decide pe care să îl ignore. Creierul lui încearcă să le proceseze pe toate simultan.

Până când ajunge în clasă, este deja mai obosit decât mulți colegi vor fi la sfârșitul zilei. Profesorul îl vede liniștit în bancă. Nu vede însă energia consumată doar pentru a ajunge acolo.

Ora începe altfel decât se aștepta

Profesorul de matematică lipsește. Intră un suplinitor. Colegii se bucură. „Poate facem ceva mai ușor.” Mihai nu se bucură. Nu pentru că nu îi place profesorul nou. Ci pentru că planul pe care și-l construise în minte s-a schimbat brusc. Nu știe:

• cum predă noul profesor;
• dacă va da test;
• dacă va schimba locurile în clasă;
• dacă va respecta programul obișnuit.

Incertitudinea îi produce anxietate. Profesorul vede doar un copil mai retras decât de obicei.

Instrucțiunile vin prea repede

Profesorul spune:

„Scoateți caietele, scrieți data, deschideți manualul la pagina 54, rezolvați primele două exerciții și după aceea discutăm împreună.”

Colegii încep imediat. Mihai încă încearcă să își amintească primul pas. În jurul lui toți lucrează deja. El pare că nu face nimic. Profesorul spune:

„Hai, începe și tu!”

Mihai ar vrea. Doar că nu mai știe cu ce trebuia să înceapă.

Vine pauza

Pentru majoritatea copiilor este momentul preferat al zilei. Pentru Mihai este partea cea mai imprevizibilă. În clasă existau reguli. În pauză nu mai sunt atât de clare. Cine se joacă cu cine? Unde este loc pentru încă un copil? Când o glumă este prietenoasă și când devine batjocură?

Aceste lucruri nu sunt explicate nicăieri. Toți ceilalți par să le știe instinctiv. Mihai trebuie să le deducă de fiecare dată. Uneori preferă să rămână singur. Nu pentru că nu îi plac colegii. Ci pentru că singurătatea este mai ușor de gestionat decât nesiguranța.

La ora de română apare o glumă

Profesorul spune zâmbind:

„Bravo, sunteți extrem de harnici astăzi!”

Clasa râde. Mihai nu înțelege. Profesorul tocmai spusese că nimeni nu își făcuse tema. De ce râd ceilalți? A fost o glumă? Un compliment? O critică? Până când găsește răspunsul, lecția a continuat deja.

După prânz începe oboseala

Este abia ora unu. Profesorii cred că elevii sunt deja obișnuiți cu programul. Pentru Mihai însă, fiecare conversație, fiecare schimbare de activitate și fiecare zgomot au consumat energie. Începe să se legene ușor pe scaun. Își rotește creionul. Privește câteva secunde pe fereastră. Profesorul spune:

„Fii atent!”

În realitate, exact asta încearcă să facă. Mișcările repetitive îl ajută să își păstreze atenția.

Ultima oră

Colegul din spate îi atinge umărul. Fără intenții rele. Doar în joacă. În aceeași clipă cineva scapă o carte pe jos. Pe hol se aude soneria. Profesorul schimbă exercițiul. Toate acestea se întâmplă în câteva secunde. Pentru Mihai este prea mult. Începe să plângă. Își pune mâinile la urechi. Refuză să mai vorbească. Profesorul vede doar ultimele treizeci de secunde. Nu vede cele șase ore care au dus până acolo.

Acasă

Părinții îl întreabă:

„Cum a fost la școală?”

Răspunsul este scurt.

„Bine.”

După câteva minute intră în camera lui. Stă singur. Unii adulți cred că se izolează. În realitate, încearcă să își refacă resursele. A doua zi o va lua de la capăt.

Ce ar trebui să înțeleagă profesorul?

Dacă ar exista o singură idee pe care acest articol să o transmită, aceasta ar fi următoarea: comportamentul pe care îl vedeți este doar partea vizibilă a unui proces mult mai complex.

În spatele unui refuz poate exista anxietate. În spatele unei izbucniri poate exista o supraîncărcare senzorială. În spatele tăcerii poate exista un efort uriaș de a înțelege ceea ce se întâmplă în jur. Profesorul nu poate vedea întotdeauna acest proces. Dar îl poate presupune. Iar uneori această schimbare de perspectivă este suficientă pentru a transforma relația cu elevul.

Pagini: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11