Ajutor! Am în clasă un copil cu autism (TSA)

Capitolul V. Cele mai răspândite mituri despre autism

Capitolul I | Capitolul II | Capitolul III | Capitolul IV | Capitolul V | Capitolul VI | Capitolul VII | Capitolul VIII | Capitolul IX | Capitolul X | Capitolul XI

În ciuda progreselor din ultimele decenii, multe idei greșite despre autism continuă să circule. Unele provin din teorii vechi, abandonate de mult timp, iar altele apar periodic pe rețelele sociale sau în mass-media. Aceste mituri nu sunt doar simple neînțelegeri. Ele influențează felul în care sunt priviți copiii cu autism, așteptările profesorilor, deciziile părinților și, uneori, chiar accesul la educație și servicii de sprijin.

Mit: „Toți copiii autiști au dizabilitate intelectuală.”

Această idee este una dintre cele mai persistente. În realitate, autismul poate apărea la persoane cu orice nivel de dezvoltare intelectuală. Există copii cu TSA care au și dizabilitate intelectuală, dar există și copii cu inteligență medie sau peste medie. Unii au performanțe școlare excelente, în timp ce alții întâmpină dificultăți importante de învățare.

De aceea, diagnosticul de autism nu permite estimarea nivelului intelectual al unui elev. Mai mult, evaluarea inteligenței la copiii autiști este uneori dificilă. Multe teste presupun răspunsuri rapide, comunicare verbală, contact social și cooperare cu evaluatorul. Tocmai aceste cerințe pot afecta rezultatul.

Un copil poate înțelege perfect o sarcină și totuși să nu reușească să răspundă în forma cerută. Pentru profesor, concluzia este simplă: nu subestimați competențele unui elev doar pentru că are dificultăți de comunicare.

Mit: „Copiii cu autism pot învăța doar în școli speciale.”

În urmă cu câteva decenii, aceasta era practica obișnuită în multe țări. Astăzi, cercetările și experiența sistemelor educaționale incluzive arată că majoritatea copiilor cu TSA pot beneficia de școala de masă, cu condiția să primească adaptările și sprijinul necesare. Simpla prezență într-o clasă obișnuită nu înseamnă însă incluziune.

Un copil poate fi prezent fizic la toate orele și, în același timp, să nu participe cu adevărat la activitățile clasei. Educația incluzivă presupune mai mult decât integrarea administrativă. Ea înseamnă participare, acces la învățare și apartenență la grup.

Mit: „Persoanele cu autism nu își doresc prieteni.”

Această idee pornește din interpretarea greșită a dificultăților sociale. Multe persoane cu TSA își doresc relații apropiate, prietenii și apartenență la un grup. Dificultatea nu constă, de regulă, în lipsa interesului pentru ceilalți, ci în faptul că regulile sociale sunt mai greu de intuit.

Unii copii nu știu cum să înceapă o conversație. Alții nu își dau seama când colegul s-a plictisit. Unii interpretează foarte literal ceea ce aud și nu înțeleg glumele sau ironiile. Toate acestea pot face relațiile sociale mai dificile, fără ca dorința de a avea prieteni să lipsească.

Mit: „Persoanele cu autism nu au empatie.”

Acest mit a fost alimentat ani la rând de interpretarea greșită a unor cercetări privind teoria minții. Astăzi, majoritatea specialiștilor fac o distincție importantă. Empatia nu este un fenomen unic. Ea include cel puțin două componente.

Prima este empatia cognitivă, adică abilitatea de a înțelege ce gândește sau ce intenționează cealaltă persoană.

A doua este empatia afectivă, adică răspunsul emoțional la suferința sau bucuria celuilalt.

La multe persoane autiste pot exista dificultăți în prima componentă, fără ca cea de-a doua să fie afectată. De altfel, numeroase persoane autiste descriu exact opusul imaginii populare: ele spun că resimt emoțiile celorlalți atât de intens încât uneori devin copleșitoare.

Acesta este unul dintre motivele pentru care teoria dublei empatii, prezentată în capitolul anterior, a schimbat atât de mult modul în care înțelegem relațiile sociale în autism.

Mit: „Persoanele cu autism sunt agresive.”

Această afirmație este falsă și contribuie la stigmatizare. Studiile arată că persoanele autiste sunt, mult mai frecvent, victime ale agresiunilor și ale bullyingului decât autori ai acestora. La școală pot exista situații în care un elev lovește, țipă sau aruncă obiecte. Aceste comportamente trebuie înțelese în context.

Foarte des ele apar în timpul unui meltdown, adică al unei reacții de supraîncărcare neurologică, și nu reprezintă un act de agresiune intenționată. Vom discuta pe larg această diferență în capitolul dedicat gestionării crizelor.

Mit: „Autismul este rezultatul greșelilor făcute de părinți.”

Acest mit, moștenit din teoriile psihanalitice ale secolului trecut, a fost infirmat de mult timp. Părinții nu provoacă autismul prin modul în care își cresc copilul. Nu îl provoacă nici lipsa de afecțiune, nici divorțul, nici faptul că mama s-a întors mai devreme la serviciu sau că tatăl lucrează prea mult. Astfel de explicații nu doar că sunt greșite, dar adaugă o povară emoțională inutilă familiilor.

Mit: „Dacă vorbește bine și se uită în ochii mei, nu poate fi autist.”

Acesta este unul dintre motivele pentru care numeroși copii, în special fetele, sunt diagnosticați târziu. Contactul vizual poate fi învățat. Regulile conversației pot fi memorate. Expresiile faciale pot fi imitate. Toate acestea presupun însă un consum mare de energie.

Un elev poate părea foarte adaptat în timpul orelor și, după ce ajunge acasă, să fie complet epuizat. Acest fenomen poartă numele de camuflare socială și este tot mai bine documentat în cercetarea actuală. Profesorul vede adesea doar partea vizibilă a acestui efort.

Mit: „Toți copiii autiști sunt geniali.”

Filmele și presa au popularizat imaginea persoanei autiste cu memorie fotografică sau cu abilități matematice excepționale. În realitate, aceasta este o situație rară. Unele persoane cu autism au talente deosebite într-un anumit domeniu, dar majoritatea au un profil de dezvoltare asemănător cu al oricărei alte persoane: puncte forte și puncte slabe.

La fel cum este greșit să presupunem că un copil autist nu poate învăța, este la fel de greșit să ne așteptăm ca el să fie un „mic geniu”. Ambele extreme produc presiune și pot împiedica o evaluare realistă a nevoilor sale.

Ce ar trebui să reținem?

Poate cea mai importantă schimbare din ultimii ani este aceasta: cercetarea autismului s-a îndepărtat treptat de întrebarea „Ce nu poate face persoana autistă?” și se concentrează tot mai mult asupra întrebării „Cum învață, comunică și participă această persoană la viața socială?”

Această schimbare este esențială și pentru școală. Un profesor nu lucrează cu un diagnostic. Lucrează cu un copil care are anumite dificultăți, dar și numeroase resurse. Cu cât reușim să vedem mai clar ambele aspecte, cu atât intervențiile educaționale vor fi mai eficiente.

Pagini: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11