Daniel David, actualul ministru al educației, a publicat acum câteva zile un așa zis raport cu denumire ciudată, QX. Cica prin problematizări (Q) țara se va confrunta cu necunoscutele viitorului (X). Raportul poate fi descărcat de aici.
De ce nu se cheama atunci PX? În fine …
Dacă ai curiozitatea și timpul să arunci o privire pe așa zisul raport de diagnostic prin problematizare ca să te confrunți cu viitorul necunoscut, afli că CES apare o singură dată, la pagina 22, în propoziția: „Copiii cu cerințe educaționale speciale (CES) nu sunt eficient integrați în sistemul de învățământ.”
La pagina 25 „reforma asociată copiilor cu cerințe educaționale speciale” este detaliată pe 7! rânduri. Ce dorește ministrul?
- sistem de testare mai riguros, cu elemente psihologice și medicale
- asigurarea resursei umane
- set de bune practici inspirat din modelul tărilor nordice
Să le luăm pe rând.
1. Sistemul de testare mai riguros
La capitolul ăsta este mult de discutat. Pe scurt, ministrul a aflat că legea nu se aplică. Nu cred că a înțeles despre ce e vorba. Eu mă întreb dacă legea se poate aplica [notă: ăsta e Q-ul meu, problematizarea mea].
Ce scrie în noua lege: „[…] educaţia specială se va realiza în baza unui sistem de sprijin pe 4 niveluri, astfel: sprijin special de nivel I – bazal, sprijin special de nivel II – suplimentar, sprijin special de nivel III – intensiv, sprijin special de nivel IV – special.
Sistemul ăsta pe niveluri de sprijin este unul nebirocratic, foarte flexibil și destul de ușor de aplicat … în alte tări. Deciziile de trecere de pe un nivel pe altul se iau în școală, nu la o COMISIE, cu dosar cu șină.
Dacă citești art. 69 alineatul 10 din legea românească te trec fiori reci. Cică „CNEI, prin intermediul CJRAE/CMBRAE şi DJIP/DMBIP, nominalizează, prin decizie, comisiile responsabile la nivel judeţean pentru stabilirea nivelului de sprijin necesar, la începutul învăţământului obligatoriu sau ori de câte ori este necesar, în baza unei evaluări de specialitate, prin teste standardizate, conform protocolului prevăzut la art. 68 alin. (6).”
Deci ministru vrea un sistem de testare care să ajute COMISIA să incadreze copilul pe un nivel. Pentru că probabil COMISIA se scarpină în cap și nu prea știe ce să facă. În plus diagnosticul se pune la noi cf. ICD și acesta nu conține și severitatea. Ce să mai zic că din dosarul cu șină lipsește o evaluare educațională, predictivă, sau cum vrei să-i spui. Nu știu de unde a aflat ministrul că nu există evaluare medicală și psihologică, pentru că în dosar exista A5 și fișa de evaluare psihologică.
Teoretic, lucrurile ar fi simple:
Nivelul de sprijin 1 – dificultăți, învățare remedială
Nivelul de sprijin 2 – tulburări ușoare, pedagogie specială, în grup
Nivelul de sprijin 3 – tulburare moderată, pedagogie specială mai intens, one-on-one
Nivelul de sprijin 4 – tulburare severă – tulburări multiple, școală specială
Practica ne omoară însă, există comorbidități, tulburări asociate care complică mult lucrurile. În afară de asta numai în DSM se specifică și severitatea actuală a unei tulburări.
Cum se lucrează cu nivelurile de sprijin în alte țări si cum reușesc alții să integreze copiii cu CES fără CNEI, CJRAE/CMBRAE şi DJIP/DMBIP?
Ministrul David dă exemplu tările nordice, adică Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Islanda, dar se mai pot adăuga și Marea Britanie, SUA si altele care aplică un model educațional care presupune identificarea timpurie și sprijinirea elevilor cu CES prin intervenții graduale și adaptate nevoilor. Ce să vezi însă, niciuna dintre aceste tări nu are CNEI, CJNUSTIUCE si DJNUSTIUCE.
Dacă e vorba de bune practici nu ar trebui să lipsească Canada, care după părerea mea întrece țările nordice sau este cel puțin la același nivel.
În Finlanda, de exemplu, elevii sunt evaluați continuu (în școală, nu de către o COMISIE), iar sprijinul este oferit IMEDIAT, chiar înainte de a primi un diagnostic formal! Intervențiile se fac mai ales în cadrul clasei obișnuite (nivelul 1 de sprijin), pentru a evita stigmatizarea.
Se vede diferența, nu?
| Finlanda | România |
| – intervenție timpurie | – la începutul învăţământului obligatoriu |
| – evaluare continuă | – evaluare periodică (cam la 4 ani) |
| – evaluare în școală, educațională | – evaluare medicală și psihologică |
| – flexibilitate, rapiditate | – birocrație excesivă, dosar cu șină etc. |
| – decizia de trecere pe alt nivel se ia în școală | – decizia se ia de către o COMISIE, în afara școlii |
| – decizia se ia chiar înainte de a fi stabilit un diagnostic formal | – este nevoie de diagnostic formal pentru a lua o decizie |
| – sistem pentru toți copiii | – sistem doar pentru cei cu certificat CES |
În Finlanda nu se așteaptă COMISIA, ci se face la începutul anului școlar o evaluare inițială. În funcție de rezultat copilul este încadrat pe un nivel de intervenție (sprijin). Nivelul nu rămâne bătut în cuie, ci poate fi schimbat în sus sau în jos, in funcție de răspunsul elevului la intervenție, acesta fiind evaluat continuu. Un astfel de model se numește „răspuns la intervenție”.
La noi s-ar numi răspuns (de) la COMISIE, căci această COMISIE este un fel de DUMNEZEU.
Ce va fi pâna la urmă? RTI ca în Finlanda sau RT COMISIE ca în legea din România. Deocamdată avem o struțo-cămilă care nu se poate pune în practică. Sau dacă s-ar pune în practică ar întări sistemul birocractic și greoi. Soluția de bun simț ar fi un sistem ca în Finlanda, fără prea multă COMISIE. Dar la noi bunul simț cam lipsește. Modelul RTI pare a nu fi înțeles.
2. Asigurarea resursei umane
Aici problemele au fost rezolvate înaintea lui David. Ministerul a intrat cu buldozerul și a rezolvat următoarele:
- profesorii de sprijin nu vor mai avea plata cu ora, dar vor avea cam tot atâția copii, cât poți duce, 20, 25, 30, poate și mai mulți, 2 școli
- toți itineranții au trecut la CMBRAE / CJRAE, fiind întreruptă orice legătură cu școala specială, unde mai găseai un sfat, o consolare
- s-a rezolvat și formarea profesională continuă, s-a decretat ziua de luni zi metodică (din septembrie 2025)
- normarea muncii a fost rezolvată din pix, dacă tot puteai să duci o normă și jumătate înseamnă că nu va fi o problemă să duci 18 ore / săptămână, cu mai puțini bani, evident; aici ar mai fi de notat că se zvonește creșterea normei cadrelor didactice în anul școlar următor (2025 – 2026)
- se mai vorbea de intervizare, dar la ședința cu directorul CMBRAE nu am auzit nimic de asta
- asigurarea resursei umane se va face cu subiecte mai ușoare la titularizare (cică astea de până acum erau prea grele și de aia nu sunt itineranți)
Gata? Mai e ceva de zis aici? S-au rezolvat toate problemele. Unii au fugit deja în învățământul special. Rămâne de văzut ce va fi în toamnă. Ce mai vrea ministrul David?
3. Setul de bune practici din țările nordice
Ministrul vrea să ne inspirăm de la țările nordice. Acestea au sisteme funcționale, bine finanțate pentru CES și nu produc analfabeți funcționali pe bandă.
Care sunt aceste bune practici? Mai jos 10 dintre ele.
- Formare de calitate pentru cadrele didactice
- Curriculum flexibil și adaptabil
- Implicarea părinților
- Sprijin și intervenții timpurii
- Colaborarea între profesori și specialiști (profesor de sprijin, logoped, psiholog, asistent social) este regulă, nu excepție.
- PIP este construit împreună cu familia
- Evaluarea este continuă
- Familiile sunt tratate ca parteneri egali în educație
- Școlile care au elevi cu CES primesc resurse suplimentare
- Educația incluzivă nu vizează doar competențele academice, ci și bunăstarea emoțională, lipsa presiunilor inutile
Care sunt problemele care au scăpat raportului QX?
Ai zice că raportul QX este unul cuprinzător. Dar nu este așa. Iată câteva dintre probleme „uitate” de raportul QX, fără a avea pretenția ca le-am enumerat pe toate:
- Lipsește o formare de calitate a profesorilor în general, inițală și continuă, incluziunea este tratată superficial sau greșit (da, am scris bine)
- Profesorii sunt în continuare prost plătiți
- Lipsesc specialiștii la care să aibă acces elevii: psiholog, logoped, pedagog social, asistent social, specialist în pedagogie specială
- Lipsesc resursele materiale, cabinete dotate, camere senzoriale
- Clasele sunt supraaglomerate
- Lipsește colaborarea între instituții / prea multe instituții
- Mentalități rezistente la incluziune
- Confuzie între „integrare” și „incluziune”
- Lipsa reformei curriculare, respectiv revizuirea periodică a curriculumului
- Cultură organizațională rigidă, neadaptată (în strânsă legătură cu formarea de slaba calitate a directorilor de scoală)
- Lipsa materialelor adaptate
- Evaluarea și intervenția sunt târzii
- Evaluarea școlară este nereformată, bazată doar pe note, lipsesc standardele de evaluare
- Accesul este limitat de birocrație (trebuie să ai certificat CES de la COMISIE ca să beneficiezi de drepturi)
- Prea multă pseudostiință în rândul cadrelor didactice
Concluzii
Incluziunea nu este un favor făcut copiilor diferiți, ci este un drept fundamental. Este și o măsură a calității unui sistem educațional. Raportul nu propune cine știe ce, este extrem de superficial.
Pe lângă resurse umane, materiale și financiare este nevoie de o schimbare de mentalitate.
Comentează