Tulburările specifice de învățare (TSI) la copii: ghid pentru cadre didactice
De Cristian Păunică Actualizat: Timp de citire: 9 minute
Etichete: TSI
Tulburările specifice de învățare (TSI) reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze ale dificultăților școlare. Ele afectează în special citirea, coordonarea, scrierea, calculul matematic și apar la copii, independent de coeficientul de inteligență. Pentru cadrele didactice, înțelegerea acestor tulburări este esențială, deoarece intervenția timpurie și strategiile educaționale adaptate pot face diferența în parcursul școlar al elevilor.
Ce sunt tulburările specifice de învățare?
Manualele de diagnostic definesc tulburarea specifică de învățare ca o dificultate persistentă și semnificativă în citire, coordonare, scriere sau calcul, care nu poate fi explicată prin deficit intelectual, lipsa accesului la educație sau probleme senzoriale. Termenul „specific” arată că dificultatea este focalizată pe o anumită abilitate școlară, nu generalizată la toate ariile cognitive.
Exemple de tulburări specifice de învățare:
- Dislexia – dificultăți în citirea cuvintelor (decodare, recunoaștere) și/sau în ortografie, care implică acuratețe, viteză sau ambele; în limbile trasparente cum este limba română elevii pot citi corect, dar foarte lent; în limbile opace (de ex. franceză sau engleză) dificultățile de acuratețe sunt mai evidente.
- Disgrafia – scris dezordonat, lent, cu greșeli.
- Discalculia – dificultăți în efectuarea calculelor, recunoașterea numerelor sau de învățare a raționamentelor matematice.
- Dispraxia (tulburarea de coordonare motorie) – probleme în planificarea și executarea mișcărilor, cu impact asupra scrisului și a activităților școlare practice.
Un copil poate prezenta dificultăți într-un singur domeniu sau în mai multe, caz în care vorbim de tulburări mixte de abilități școlare. Un copil cu dislexie are dificultăți mai mari sau mai mici și la calcule aritmetice, înțelegerea textului problemelor de matematică și la scris.
Tulburările specifice de învățare sunt tulburări de neurodezvoltare, un grup de condiții care apar în copilărie și afectează modul în care se dezvoltă creierul și sistemul nervos. TSI nu se vindecă, nu sunt o boală, dar se pot ameliora sau compensa cu trecerea timpului și în prezența unor intervenții eficiente.
Situația specială din România
Trebuie clarificat ca până în 2013 dislexia era considerată o tulburare prezentă doar la persoane cu intelect normal. Astazi se știe că dislexia este independentă de nivelul de inteligență. Un coeficient mai mare de inteligență ajută la compensarea dificultăților, de exemplu un copil cu intelect peste medie poate folosi alte părți ale creierului pentru citire. Numim asta dislexie compensată.
România a recunoscut dislexia și celelalte tulburări specifice de învățare începând anul 2017, prin vestitul Ordin 3124, ordin care nu a mai fost actualizat de atunci. În România din punct de vedere legal încă se consideră că nu există dislexie la persoane cu un coeficient de inteligență mai mic de 85. Cu toate astea psihiatrii români, care iau în considerare cele mai recente date științifice, pun diagnostic de dislexie și la copiii cu intelect de limită sau cu deficiență intelectuală, deci QI mult mai mic decât 85. Există un conflict între știință și legea învechită, ceea ce crează în practica educațională unele probleme.
În plan internațional, în DSM-5 (2013) și în definiția IDA (2025), referirile la discrepanța IQ – citire au fost complet eliminate. În 2025 inclusiv ICD11 permite diagnosticul de dislexie indiferent de IQ.
Cum recunoaștem un copil cu TSI?
La ore, cadrele didactice pot observa un ritm de citire lent, ezitări frecvente, scris dezordonat sau greșeli repetate de ortografie sau gramaticale, dificultăți persistente la efectuarea calculelor și tendința copilului de a evita activitățile care implică citire, scriere sau matematică. Este vizibilă o oboseală mai mare pentru că un elev cu tulburări specifice de învățare depune un efort considerabil mai mare la școală și acasă la teme.
Există și situații când elevul dezvoltă anumite strategii de compensare, reușind să folosească alte părți ale creierului pentru citit și înțelegerea textelor sau a numerelor. Șuntarea ariilor „afectate” din creier, care funcționează altfel decât la un copil normal are însă un cost, lentoare, efort și oboseală mai mare. Vorbim în acest caz de tulburări de învățare compensate.
Observarea acestor semne și raportarea către profesorul de sprijin sunt esențiale pentru intervenția timpurie.
În România nu se fac sistematic teste de screening, timpuriu, pentru depistarea copiilor suspecți de tulburări de învățare și accesul la serviciile de sprijin este limitat birocratic.
Vârsta la care un copil este diagnosticat cu TSI este începând cu 7 ani. Înainte de 7 ani se poate face un screening al riscului (întârzieri de limbaj, dificultăți fonologice, atenție, memorie de lucru).
Intervenția cea mai eficientă se face în clasele I – III, cât mai devreme după apariția dificultăților. Începând cu clasa a IV-a până în clasa a VIII-a eficiența este bună, dar cu o ameliorare mai lentă.
În liceu eficiența intervențiilor este moderată. În principiu nu mai vizează achizițiile de bază, ci compensarea și adaptările. Se lucrează cu strategii metacognitive, organizare, tehnici de învățare și suport emoțional.
Diagnosticul tardiv și debutul tardiv
Cel puțin în cazul dislexiei există un diagnostic tardiv și debut tardiv – Bree et al., 2022 – A stitch in time…: Comparing late‐identified, late‐emerging and early‐identified dyslexia.
Diagnosticul tardiv apare atunci când copilul avea dificultăți încă din clasele mici, dar acestea nu au fost evaluate la timp. Copilul are dislexie/TSI de la început, dar sistemul o identifică târziu. Un diagnostic tardiv mai apare și în cazul dislexiei compensate (prin inteligență verbală ridicată, memorie bună sau depunerea unui efort mare la învățare). Performanțele școlare ale unui copil nedepistat la timp scad brusc în clasele III – VI, când cerințele cresc.
Studiul Bree et al. (2022) arată clar că există un grup distinct de copii cu dislexie late‑emerging – cu debut tardiv, clasele IV – VI. Evident, acești copii, sunt diagnosticați tardiv sau rămân nediagnosticați.
La noi în țară există o situație specială, la trecerea spre liceu din gimnaziu. Unii părinți optează tardiv pentru un diagnostic de TSI pentru ca adolescentul să beneficieze de adaptarea condițiilor de la evaluarea națională și să nimerească așa un liceu mai bun. În aceste cazuri autoritățile dau vina pe părinți când de fapt problemele sunt sistemice. Problemele apar pentru că instituțiile românești nu au o cultură a responsabilității, ci a controlului. Orientarea nu este spre prevenție sau intervenție timpurie, ci spre căutarea vinovatului de serviciu. În plus nu există screening obligatoriu și nici protocoale clare (medicale și pedagogice).
Diagnosticul tardiv este un eșec al sistemului în primul rând, un sistem politizat, îngropat în birocrație, cu o cultură de auto-protecție instituțională și multă ignoranță.
| Concept | Ce înseamnă | De ce apare | Cum arată copilul |
| Late diagnostic – diagnostic tardiv | Dificultățile existau de la început, dar nu au fost identificate | Lipsa screeningului, interpretări greșite, compensare | Istoric cu dificultăți timpurii + diagnostic tardiv |
| Late emergence – debut tardiv | Dificultățile apar abia când cerințele cresc | Cerințe academice crescute, limite cognitive subtile | Performanțe bune în clasele mici, dificultăți în clasele IV–VI |
Rolul cadrelor didactice
Rolul cadrelor didactice este să identifice semnele tulburărilor de învățare și să ofere sprijin adaptat. Din păcate în România nu există o formare specifică de calitate, fiecare se descurcă cum poate.
Profesorii pot adapta sarcinile și evaluările, pot încuraja utilizarea instrumentelor digitale și pot recunoaște efortul copilului, nu doar rezultatele finale. Colaborarea cu profesorul de sprijin și cu părinții este esențială și permite elaborarea unor adaptări curriculare, a unui plan de intervenție personalizat și a unui plan educațional personalizat (PEP) care să răspundă nevoilor specifice ale fiecărui elev.
Strategii educaționale utile în clasă pentru TSI
Strategiile educaționale eficiente includ fragmentarea sarcinilor în pași clari, utilizarea materialelor vizuale, implicarea multisenzorială prin combinarea văzului, auzului și mișcării, precum și oferirea de alternative la evaluările tradiționale, cum ar fi proiectele sau prezentările orale. Crearea unui climat de înțelegere și acceptare în clasă ajută la prevenirea stigmatizării și la dezvoltarea încrederii în sine a copilului.
Mituri despre tulburările specifice de învățare
În contextul educației românești, Tulburările Specifice de Învățare (TSI) sunt adesea înțelese greșit, ceea ce conduce la întârzieri în identificare, intervenții inadecvate și etichetări care afectează parcursul școlar al elevilor. Mai jos sunt sintetizate cele mai frecvente mituri întâlnite în școala de masă, alături de clarificările necesare pentru o practică educațională corectă.
- „TSI înseamnă inteligență scăzută.”
Acesta este unul dintre cele mai răspândite mituri. TSI nu au legătură cu nivelul de inteligență. Elevii cu dislexie, disgrafie sau discalculie pot avea inteligență medie, peste medie sau superioară. Dificultățile lor sunt specifice anumitor procese cognitive, nu generale. - „Copilul nu are TSI, este doar leneș sau neatent.”
Comportamentele de evitare sunt adesea interpretate ca lipsă de interes, când în realitate sunt consecințe ale efortului disproporționat pe care copilul îl depune pentru sarcini care îi sunt foarte dificile. Evitarea este un mecanism de protecție, nu o cauză. - „TSI trec de la sine dacă elevul citește mai mult.”
TSI sunt tulburări neurodezvoltative. Expunerea suplimentară la citit nu corectează mecanismele deficitare (fonologie, automatizare, memorie de lucru). Intervenția trebuie să fie structurată, specifică și adaptată profilului copilului. - „Profesorul poate corecta TSI prin exerciții obișnuite.”
Fișele standard, temele suplimentare sau repetarea mecanică nu sunt suficiente. Intervenția necesită programe specializate, multisenzoriale, cu progresie gradată și obiective clare. - „TSI se diagnostichează doar la copii mici.”
Deși perioada optimă de identificare este în clasele I–III, există atât late diagnostic (dificultăți prezente, dar nerecunoscute), cât și late emergence (dificultăți care apar abia când cerințele cresc). Mulți elevi sunt diagnosticați în gimnaziu sau liceu. - „TSI sunt rare.”
Prevalența internațională este între 5–15%. În România, subdiagnosticarea creează impresia falsă că TSI sunt excepții, când de fapt sunt frecvente. - „TSI sunt cauzate de lipsa de exercițiu sau de educație precară.”
Mediul poate agrava sau ameliora dificultățile, dar nu le cauzează. TSI au baze neurobiologice, iar intervenția trebuie să țină cont de profilul cognitiv al copilului. - „Elevii cu TSI nu pot avea rezultate bune la școală.”
Cu intervenție adecvată și adaptări corecte, elevii cu TSI pot obține performanțe excelente, inclusiv în liceu și în învățământul superior. - „TSI sunt același lucru cu ADHD.”
Deși pot coexista, sunt tulburări diferite, cu mecanisme și intervenții distincte. Confundarea lor duce la intervenții ineficiente. - „Adaptările sunt favorizări.”
Adaptările nu oferă avantaje, ci compensează un deficit real. Ele permit evaluarea competențelor elevului, nu a dificultăților sale. - „Dacă un copil citește bine cu voce tare, nu are cum să aibă dislexie.”
Mulți elevi cu dislexie compensează prin memorie vizuală sau prin pregătirea textului în avans. Problemele apar la fluență, comprehensiune, ortografie și rezistență la efort. - „TSI sunt o invenție modernă.”
TSI sunt documentate de peste un secol. În România, recunoașterea lor este recentă, dar tulburările în sine nu sunt noi.
Despre mitul discrepanței am scris un articol aici: Dislexia și IQ-ul – De la mitul discrepanței la incluziune reală.
Concluzii
Tulburările specifice de învățare nu dispar de la sine, sunt persistente și durează întreaga viață. Cu sprijin adaptat și intervenții potrivite, elevii pot progresa și își pot valorifica potențialul. Profesorul are un rol esențial în observarea semnelor timpurii, oferirea de adaptări și colaborarea cu familia și specialiștii. O școală incluzivă se construiește prin înțelegere, răbdare și metode flexibile, iar fiecare cadru didactic poate contribui la succesul elevilor cu TSI.
Descarcă un instrument de screening educațional care poate fi aplicat în clasa I, de învățător sau în colaborare cu profesorul de sprijin.
(actualizat în decembrie 2025 pentru a lua în considerare definiția actualizată a dislexiei de către IDA – International Dyslexia Association)
Categorii: Profesori de la clasă
Etichete: TSI
Scris de
Cristian Păunică
Cristian este cadru didactic cu experiență în psihopedagogie specială și în lucrul direct cu elevi care au cerințe educaționale speciale (CES), integrați în școala de masă.