Noua definiție IDA a dislexiei – ce s‑a schimbat și de ce contează

În octombrie 2025, International Dyslexia Association (IDA) a publicat o nouă definiție oficială a dislexiei, rezultatul unui proces riguros, colaborativ și bazat pe cele mai recente cercetări în genetică, neuroștiințe, lingvistică și educație. Definiția actualizează versiunea din 2002 și reflectă atât continuitatea, cât și evoluția înțelegerii dislexiei la nivel internațional.

Conform IDA, dislexia este o tulburare specifică de învățare care se exprimă prin dificultăți în citirea cuvintelor și în ortografie. Aceste dificultăți pot afecta acuratețea, viteza sau ambele, iar modul în care apar depinde mult de limba învățată. În limbile transparente, cum este româna, elevii pot citi corect, dar foarte lent; în limbile opace, cum sunt engleza sau franceza, dificultățile de acuratețe sunt mai evidente. Un aspect esențial este că dislexia nu este un fenomen „tot sau nimic”, ci se află pe un continuum: unii elevi au dificultăți ușoare, alții moderate sau severe, iar profesorii întâlnesc în practică întreaga gamă.

„Dislexia este o tulburare specifică de învățare caracterizată prin dificultăți în citirea cuvintelor și/sau în ortografie, care implică acuratețe, viteză sau ambele și care variază în funcție de ortografie. Aceste dificultăți apar pe un continuum al severității și persistă chiar și în condițiile unei instruiri eficiente pentru colegii individului. Cauzele dislexiei sunt complexe și implică combinații de influențe genetice, neurobiologice și de mediu care interacționează pe parcursul dezvoltării. Dificultățile de procesare fonologică și morfologică sunt frecvente, dar nu universale, iar slăbiciunile timpurii în limbajul oral prevestesc adesea provocări în literație. Consecințele secundare includ probleme de comprehensiune, experiență redusă de citire și scriere, care pot afecta dezvoltarea limbajului, cunoștințelor, exprimării scrise și performanței academice. Bunăstarea psihologică și oportunitățile de angajare pot fi, de asemenea, afectate. Deși identificarea și instruirea țintită sunt importante la orice vârstă, sprijinul lingvistic și de literație înainte și în primii ani de școală este deosebit de eficient.” – IDA, octombrie 2025

---

Ce aduce nou definiția din 2025?

Dislexia este o tulburare specifică de învățare – dar cu nuanțe importante

IDA păstrează termenul specific learning disability – tulburare de învățare pentru a asigura coerență internațională și acces la servicii educaționale. Totuși, comitetul recunoaște și perspectiva neurodiversității și importanța valorificării punctelor forte ale elevilor.

---

Accent pe dificultățile la nivel de cuvânt

Definiția clarifică faptul că dislexia afectează în primul rând:

• decodarea (corespondența sunet–literă),
• recunoașterea automată a cuvintelor,
• ortografia.

În limbile transparente, cum este româna, italiana sau germana elevii pot citi corect, dar foarte lent; în limbile opace, cum sunt engleza sau franceza, dificultățile de acuratețe sunt mai evidente.

---

Dislexia există pe un continuum

Nu există o linie clară între „are” și „nu are” dislexie. Abilitățile de citire sunt distribuite continuu în populație. Practicienii stabilesc pragurile, dar definiția subliniază că dislexia reprezintă extremitatea inferioară a distribuției abilităților de citire.

Unii elevi au dificultăți ușoare, alții moderate sau severe, iar profesorii întâlnesc în practică elevi din întregul; spectru.

---

Persistența dificultăților – fără a promova „wait to fail”

Primele semne ale dislexiei pot apărea încă din primul an de școală, iar răspunsul slab la intervenții scurte și bine structurate este un indicator important. Pentru profesori, acest lucru înseamnă că intervenția timpurie nu doar că este posibilă, ci și necesară.

Dificultățile trebuie să persiste în ciuda unei instruiri eficiente, dar IDA subliniază explicit că:

• nu trebuie să așteptăm ani pentru a confirma persistența,
• dificultățile pot fi observate încă din primul an de instruire,
• răspunsul la intervenții scurte este un indicator valid.

---

Cauze multifactoriale, nu un singur „marker”

Cauzele dislexiei sunt complexe și nu pot fi reduse la un singur factor. Ele includ influențe genetice, neurobiologice și de mediu, care interacționează pe parcursul dezvoltării copilului. Definiția respinge explicit ideea unui „marker unic” – nu există o singură genă, o singură zonă cerebrală sau un singur test care să diagnosticheze dislexia. În schimb, dificultățile apar dintr-o combinație de factori, iar instruirea de calitate poate reduce riscul sau severitatea lor.

Noua definiție clarifică ferm:

• nu există un singur „gen al dislexiei”,
• nu există un marker cerebral care să diagnosticheze dislexia,
• genele, neurobiologia și mediul interacționează permanent,
• instruirea eficientă poate reduce riscul, iar instruirea ineficientă îl poate amplifica.

Această poziție combate miturile despre „scanări cerebrale pentru diagnostic” sau explicațiile simpliste.

---

Dificultățile fonologice și morfologice sunt frecvente, dar nu universale

În ceea ce privește mecanismele implicate, dificultățile fonologice sunt cele mai frecvente, dar nu sunt universale. În unele limbi, dificultățile morfologice joacă un rol important, iar în multe cazuri, nedezvoltarea timpurie a limbajului oral prevestește dificultăți ulterioare la citire și scriere. Pentru profesori, acest lucru înseamnă că elevii care au avut întârzieri în dezvoltarea limbajului oral merită să fie monitorizați atent în primii ani de școală.

Definiția recunoaște că:

• dificultățile fonologice* sunt cele mai comune,
• dificultățile morfologice sunt relevante mai ales în limbile cu ortografii morfofonemice**,
• dar nu toți elevii cu dislexie au aceste dificultăți,
• slăbiciunile timpurii în limbajul oral sunt un predictor important***.

---

Eliminarea referințelor la IQ și profiluri cognitive

Dislexia poate apărea la orice nivel de inteligență, iar performanța la testele de IQ nu prezice răspunsul la intervenție. Această clarificare este importantă pentru profesori, deoarece mută accentul de la „potențial” la „nevoile reale de instruire”.

IDA elimină explicit orice referire la:

• discrepanța IQ–citire,
• profiluri cognitive specifice.

Cercetările arată că dislexia apare la toate nivelurile de inteligență și că IQ-ul nu prezice răspunsul la intervenție.

---

Consecințe secundare extinse

Definiția descrie și consecințele secundare ale dislexiei, care pot include dificultăți de înțelegere, vocabular redus, probleme de exprimare în scris și, în timp, scăderea stimei de sine, anxietate sau evitarea sarcinilor de literație. Experiența redusă de citire și scriere poate afecta dezvoltarea limbajului și performanța academică în ansamblu. Profesorii observă adesea aceste efecte în comportamente precum evitarea lecturii, oboseala rapidă, frustrarea sau rezistența la sarcini.

Noua definiție include:

• dificultăți de înțelegere,
• vocabular redus,
• dificultăți de exprimare în scris,
• impact asupra stimei de sine, anxietate, depresie,
• efecte asupra oportunităților educaționale și profesionale.

Consecințe secundare extinse reflectă experiențele reale ale persoanelor cu dislexie.

---

Importanța crucială a intervenției timpurii

Cel mai important mesaj pentru profesori este accentul pus pe intervenția timpurie. Deși sprijinul este util la orice vârstă, intervențiile de la grădiniță și în primii ani de școală sunt cele mai eficiente. Instruirea fonologică explicită, lucrul sistematic cu relațiile sunet–literă, dezvoltarea vocabularului și a limbajului oral, precum și exercițiile scurte și frecvente sunt strategii care pot schimba traiectoria unui copil.

Pentru prima dată, IDA include în definiție:

• necesitatea identificării timpurii a dislexiei,
• eficiența intervențiilor în primii ani de școală,
• faptul că sprijinul este util la orice vârstă, dar cu efect maxim în copilăria timpurie.

---

De ce este importantă această definiție pentru România?

Aliniere la standarde internaționale

Definiția IDA este utilizată global și poate ghida:

• evaluarea psihopedagogică,
• formarea profesorilor,
• dezvoltarea politicilor educaționale.

Situația actuală în România: definiția „legală” este cea din Anexa la OMEN nr. 3124/20.01.2017, neactualizată de aproape 9 ani și care este la nivelul cunoașterii din anii 90.

„Dislexia este o tulburare specifică a abilităţilor de citire (în privinţa corectitudinii, fluenţei, comprehensiunii), care nu sunt dezvoltate la nivelul aşteptat prin raportare la nivelul de dezvoltare intelectuală, nivelul de şcolarizare şi vârsta persoanei.”

În România situația actuală este absolut hilară, dislexia fiind interzisă prin lege la persoanele cu IQ mai mic de 85 – „Diagnosticul de tulburare de învăţare se exclude în următoarele cazuri: a) coeficientul de inteligență al elevului (IQ) mai mic de 85 (prezența unei dizabilități intelectuale sau a unui un intelect liminar) […].„

Acest ordin neactualizat este în prezent discriminatoriu și interzice practic intervențiile pedagogice și sprijinul adecvat printr-un criteriu arbitrar.

---

Clarifică mituri încă prezente în sistem

Noua definiție combate idei încă răspândite:

• „dislexia se vede în imagistică” – fals,
• „este cauzată de mediu” – incomplet,
• „trebuie să așteptăm până în clasa a III-a” – fals,
• „trebuie să aibă IQ mare” – fals.

Situația actuală în România: există în plus mituri mult mai dăunătoare, ca:

• dislexia este o invenție, nu există,
• dislexia se vede doar în clasele mari după ce copilul „a avut timp să învețe să citească”
• dislexia înseamnă că literele sunt inversate sau că zboară în câmpul vizual al persoanei afectate,
• dislexia apare doar la copiii inteligenți sau, dimpotrivă, doar la cei cu dificultăți generale de învățare,
• dislexia se „vindecă” dacă elevul este pus să citească mai mult sau programul de intervenți este mai intens,
• dislexia este cauzată de lipsa de interes, de neatenție sau de educația din familie,
• în clasa a 9-a nu mai ai dislexie / cei care obțin un diagnostic tardiv al dislexiei sau au un debut tardiv ar trebui ignorați, ei obțin diagnosticul numai pentru „avantajele” la evaluarea națională.

---

Sprijină intervenția timpurie și instruirea structurată

Definiția întărește necesitatea:

• screeningului la grădiniță și/sau în clasa I,
• instruirii fonologice și morfologice explicite,
• monitorizării progresului,
• intervențiilor scurte și frecvente.

Situația actuală în România: nu există screening, nici la grădiniță, nici la școală și nici un sistem de tip „răspuns la interventie”.

---

Concluzie

Noua definiție IDA 2025 reprezintă un pas major în înțelegerea dislexiei ca fenomen complex, multifactorial și variabil. Ea pune accent pe:

• dificultățile la nivel de cuvânt,
• persistența în ciuda instruirii eficiente,
• cauzele multiple,
• rolul limbajului oral,
• consecințele academice și emoționale,
• intervenția timpurie.

Este o definiție modernă, riguroasă și profund umană, care reflectă atât știința actuală, cât și experiențele persoanelor cu dislexie.

Pentru România noua definiție este o altă șansă de a actualiza dispozițiile legale și de a crea politici în conformitate cu consensul științific pe plan internațional.

---

* Dificultăți fonologice – de exemplu elevul nu poate spune care este primul sunet dintr-un cuvânt, nu poate spune ce rezultă din eliminarea unui sunet dintr-un cuvânt, nu desparte cuvântul în foneme sau silabe, scrie ce crede că aude (de ex. metateză și eliminarea unui sunet – cumpăr – cupra).

** Ortografia morfofonemică este un tip de sistem de scriere (cum este engleza) care îmbină informația despre sunete (fonologia) cu informația despre sens și structură internă (morfologia). Ea păstrează forma morfemelor – adică a părților cu sens ale cuvintelor – chiar și atunci când pronunția lor se modifică. În acest fel, cititorii pot recunoaște legături între cuvinte precum sign și signal, în ciuda diferențelor fonetice. Sistemul creează un echilibru între corespondențele directe sunet‑literă și reguli ortografice mai profunde, bazate pe sens, ceea ce sprijină atât decodarea, cât și dezvoltarea vocabularului.

*** Slăbiciuni timpurii în limbajul oral – de exemplu, dezvoltare întârziată a limbajului, dificultăți persistente de pronunție, probleme cu rime sau jocuri cu sunete, memorie de lucru verbală slab dezvoltată